HARA-KIRI – moarte onorabilă sau sinucidere la comandă?

Seppuku, suicidul ritual prin eviscerare vulgarizat în Vest ca hara-kiri, a reprezentat întotdeauna o temã popularã în literature şi teatrul japonez vreme de secole. Teoriile psihologice occidentale nu pot capta întru totul fenomenul deoarece seppuku se integreazã prin excelenţã în cultura şi tradiţia japonezã ca un model comportamental pozitiv şi foarte stimat în ierarhiile şi organizaţiile sociale formale. Harakiri ca esteticã a morţii oferã o perspectivã asupra relaţiei strânse dintre culturã şi suicid în Japonia.

Imagine similară

Sepukku este un act extrem de ritualist, foarte precis şi parte fundamentalã a istoriei Japoniei feudale (1192-1868) şi a disciplinei clasei samurailor. Hara-kiri, literalmente ‘tãiere a stomacului’ este o metodã de sinucidere foarte dureroasã şi total strãinã japonezilor înainte de ascensiunea samurailor. Extinderea ritualului se conecteazã şi la rãspândirea budismului, cu tema predilectã a naturii efemere a vieţii şi gloriei prin moarte. Pentru un samurai, seppuku – ordonat sau ales-era întotdeauna preferat unei morţi de mâna duşmanului şi o dovadã incontestabilã a curajului, loialitãţii, onoarei şi verticalitãţii morale. Exactitatea ritualã se observã clar în afara câmpului de luptã, la comanda unui nobil sau a shogun-ului punându-se la punct o ceremonie formalã care necesita o anumitã etichetã, martori şi pregãtire prealabilã. Nu toţi samuraii credeau în importanţa actului. Marele Ieyasu Togukawa, care a fondat ultima mare dinastie a shogunatului în 1603, în cele din urmã a dat un edict care limita practica. Obiceiul însã se înrãdãcinase atât de mult, încât în 1663, la îndemnul lordului Nobutsuna Matsudaira din Izu, shogun-ul a emis un alt edict mai dur care interzicea suicidal ritual. În ciuda prevederilor cu pedepse aspre, practica a continuat.

Cultul rãzboinicului

Onoarea valora pentru un japonez mai mult decât viaţa şi de cele mai multe ori suicidal nu doar cã era privit ca o cale mai demnã, ci singura cale demnã de urmat. Dizgraţia şi înfrângerea erau anulate prin distrugerea fizicã. La moartea unui daimyo susţinãtorii fideli îşi exprimau adesea durerea urmându-l în moarte. Alte motive pentru comiterea gestului:exteriorizarea dispreţului faţã de duşmani, protestul faţã de nedreptãţi, convingerea nobilului sã reconsidere o acţiune sau posibilitatea de a-i salva pe alţii. Ritualul trebuia sãvârşit cu calm şi precizie, considerându-se un privilegiu sã ai opţiunea autodistrugerii. Locaţia era foarte importantã, ritualul fiind adesea dus la bun sfârşit într-un templu, o grãdinã sau o casã. Dimensiunea spaţialã conta şi ea. Cel mai remarcabil participant în afara victimei era kaishaku, cel care decapita sinucigaşul dupã ce acesta se eviscera cu un mic pumnal din partea stângã de jos a abdomenului spre partea dreaptã de sus. Stomacul reprezenta sediul tuturor virtutilor-vointa, curaj, pasiune.

În ciuda concepţiei de manifestare magnificã a moralitãţii, estetismului crud şi aurei enigmatice, de foarte multe ori suicidul mistifica o execuţie în toatã regula. Apariţia acestei forme de suprimare este legatã de cea practicatã de bushi în istoria japonezã. Primele exemple cunoscute sunt din epoca Heian, secolul al 10-lea. Ne referim de exemplu la nobilul Fujiwara Yasusuke, care se sinucide în 988 pentru a nu cãdea pradã inamicului, dar este problematic sã-l transformãm în inventatorul practicii, ţinând cont de contextul insecuritaţii care domnea în epocã şi care determinã treptat constituirea de grupãri rãzboinice. Seppuku este pus în valoare îndeosebi în epopeile care îl asociazã unui destin tragic şi eroic, cum ar fi poemul care relateazã destinul lui Minamoto no Yoshitsune, urmãrit pentru rãzbunarea fratelui sãu vitreg, shogun-ul. În mentalitatea rãzboinicã seppuku se impune ca fiind singura metodã demnã de a sfârşi începând cu secolul al 12-lea.totuşi, nu era singura metodã folositã de bushi în Evul Mediu:ultimii membrii ai clanului Taira, învinşi de Minamoto în 1185, se sinucid prin înec.
Fidelitate, onoare, protest sau decepţie, seppuku nu este fixat ca ritual încã. Asta se întâmplã în timpul rãzboaielor civile din secolul al 16-lea, când castelanii unei fortãrete pe asediate dezvoltã un obicei din a se sinucide în ca un ultim act de curaj. Aşa se explicã probabil şi gestul lui Hashiba Hideyoshi, care acceptã în 1582 ca şeful garnizoanei castelului Takamatsu, Shimizu Muneharu, sã-şi punã capãt zilelor în schimbul promisiunii de a-i fi cruţaţi oamenii.

Onoare sau nu?

O decizie de acest tip accentueazã dimensiunea sacrificialã, dar în acelaşi timp determina actul sã devinã o execuţie mascatã de libera alegere. Un alt aspect care se va dezvolta în era Edo (1600-1867) este posibilitatea ieşirii dintr-o sitaţie degradantã prin seppuku. În plus, simpla decapitare era rezervatã criminalilor de rând. Reunificarea Japoniei la începutul secolului al 17-lea sub autoritatea lui Toyotomi Hideyoshi, apoi a shogun-ilor Tokugawa diminueazã posibilitatea rãzboinicilor de a se face remarcaţi pe câmpul de luptã, drept consecinţã seppuku devine un act suprem de curaj. Mai mult, execuţia unui samurai trebuia sã fie la înãlţimea rangului sãu, fiind înjositor tratamentul aplicat oamenilor de rând. Infamia este astfel stigmatizatã, când de exemplu xenofobii extremişti îl asasineazã pe Ii Naosuke în 1860, care promovase o politicã de apropiere fatã de Occident.

Era Edo este cea în care se produce stratificarea socialã, rãzboinicilor revenindu-le anumite obligaţii, ritualuri, simboluri si prestigiu, precum şi supunerea faţã de autoritatea seniorialã. Specificitatea caracterului rãzboinic cuprinde în consecinţã şi un mod aparte de a muri. Dimensiunea juridical a actului este esenţialã pentru aceastã perioadã, dispãrând odatã cu suprimarea fiefurilor şi a castei rãzboinice în 1871.
Seppuku era în general ordonat dupa anchetã, dar judecata nu depindea de autoritãţile judiciare sau de poliţie, ca pentru populaţia de rând, ci de senior şi de consiliul sãu guvernamental. Sentinţa era expresia relaţiilor vasalice, care impuneau loialitate absolutã. Câteodatã surprinde lejeritatea cu care se impunea execuţia:un samurai care intrã pe cal în castelul Edo sau un altul care îşi suflecã mânecile din cauza acelor de acupuncturã…
Pedeapsa depindea foarte mult de proprietarul fiefului:în vaselajul Tokugawa se prefera condamnarea la exil, dar în fieful Satsuma, din cauza luptelor politice, suicidul era la ordinea zilei.

Ritualul dezvãluie şi câte ceva despre condiţia problematicã a rãzboinicului. În secolele 16-17, odatã cu reglementarea moravurilor se interzice duelul. Un rãzboinic ce refuza o provocare era categorisit drept laş, dar dacã accepta era automat condamnat la seppuku…Prin moartea ‘voluntarã’ îşi rãscumpãra astfel pãcatele şi redevenea onorabil, plus cã prin gest se încheia rapid orice afacere dubioasã în care ar fi fost implicat. Dorinţa de a finaliza de urgenţã sitaţiile jenante devine evidentã în incidental de la Sakai din 1868, când ca urmare a asasinãrii a 11 marinari francezi, 20 de combatanţi japonezi de pe fieful din Tosa sunt obligaţi sã se eviscereze în faţa comandantului fregatei Dupleix. O practicã obişnuitã era aceea ca unul sau mai mulţi vasali sã fie sacrificaţi pentru a salva reputaţia casei senioriale. Un daimyo plãtea de obicei cu abdicarea, nu cu seppuku.
Tot în era Edo se codificã practica, apare forma canonicã cu incizia lateralã, veşminte albe sau bleu, spaţiu suicidal bine delimitat cu draperii albe, spectatori etc. Moartea devine perceputã ca esenţa cãii rãzboinice în gândirea lui Yamamoto Tsunemoto, autorul unei lucrãri de referinţã:“Hagakure”, o valoare care le încununeazã pe toate celelalte. Samurai epocii Edo internalizau, pe lângã cultul onoarei, un puternic sentiment al presiunii politice şi sociale. Din cauza acesta neterminarea la timp a amenajãrii râului Kiso în 1754-55 a condus la sinuciderea a 51 de rãzboinici din fieful Satsuma. Idealizarea şi estetizarea ‘morţii frumoase’ au provocat desigur şi perturbãri în ordinul social, pentru cã foarte multe motivaţii, mai ales dupã interdicţia practicii, nu mai aveau legãturã cu cele anterioare, mai ales cu junshi, autoexecutarea vasalului dupã moartea seniorului, obicei care a cauzat un mare dezechilibru social şi demografic.Imagini pentru hara kiri

În realitate, sub masca valorizãrii morbide a nobleţei suicidale se ascundea câteodatã manipularea fãrã scrupule a sentimentului de solidaritate şi presiunea extraordinara exercitatã de autoritãţile rãzboinice. Mai ales obiceiul care va persista şi dupã 1868 (era Meiji) ca un militar sã-şi asume responsabilitatea pentru un eşec este de reţinut. N timpul celui de-al doilea rãzboi mondial foarte mulţi ofiţeri japonezi comit gestul sau se sinucid în toate felurile imaginabile pe câmpurile de bãtãlie din Asia şi Pacific. Nu toţi o fãceau pentru a evita cãderea în mâinile inamicului:dupã înfrângerea lui Nomohan în faţa Urss în 1939, se cere ofiţerilor care se ocupã cu planurile de execuţie sã plãteascã cu moartea în cazul eşecului, deşi nu fac altceva decât sã respecte ordinele superiorilor.

 

SURSA:www.historia.ro

 

loading...