Cum au apărut ielele şi de ce nu avem voie să le rostim numele – povestea misterioaselor creaturi feminine din mitologia românească

513

Ielele, fetele rele din mitologia românească, sunt cele mai fascinante creaturi despre care românii transmit, din gură în gură, poveşti şi legende de sute ani. Fetele frumoase care dansează noaptea în păduri, goale sau îmbrăcate în rochii vaporoase, şi pedepsesc bărbaţii au fost sursă de inspiraţie pentru poeţi şi scritori.Imagine similară

Ielele, zânele rele din mitologia românească sunt cele mai misterioase şi fascinante creaturi despre care legendele românilor vorbesc de sute de ani. Surse de inspiraţie pentru poeţi şi scriitori, care le-au transformat în personaje literare, ielele constituie şi subiectul unor studii folcloristice în care autorii au încercat să explice atât originea, cât şi semnificaţia creaturilor.

Făpturi feminine supranaturale care apar în cete pe câmpii sau în păduri, care cântă şi dansează în veşminte vaporoase sau dezbrăcate, lăsând în urma lor semne ale unor cercuri de foc. Acesta este portretul ielelelor, descris de folclorişti şi de poveştile din popor de-alungul timpului.    Originea denumirii este controversată   De la denumire, până la poveştile din folclor, purtate din gură în gură, ielele , făpturile de care oamenii trebuie să se ferească, sunt pline de mister.   Numele zânelor rele este el însuşi o controversă.  Folcloristul Lazăr Şăineanu susţine în cartea sa ”Ielele sau Zânele rele” că numele creaturilor vine de la cuvântul cuman ”yel” care înseamnă vânt.    Bogdan Petriceicu Haşdeu a considerat că originea numelui are de-a face cu sanscritul ”vel” care duce cu gândul la vânt, mişcare şi moarte.

Alte păreri înclină către corelarea denumiri ”iele” cu pronumele personal  feminin ”ele”. Legendele spun că numele de ”iele” nu trebuie rostit de om. De aceea, în timp, pentru fabuloasele creaturi s-au găsit denumiri diferite. Bogdan Petriceicu Haşdeu le aminteşte sub nume precum Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosânzeana, Lemnica, Ana, Păscuţa, Ogrişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda, Simioana, Roşia, Todosia, Lacargia, Săndălina, Ruxandra. Tot pentru a evita rostirea numelui de ”iele” , din credinţa că rostirea aduce ghinion, românii le-au mai spus şi ” Dânsele”.

Cine au fost ielele?  

Ca şi denumirea, originea ielelor este la fel de controversată. Lazăr Şăineanu a considerat că ielele sunt, de fapt, sufletele unor femei vrăjite care după moarte nu şi-au mai găsit liniştea. Există legende care susţin o altă versiune: ielele ar fi de fapt fiicele lui Rusalim-Împarat, care îi urăsc pe crestini, pentru că supuşii tatălui lor au trecut la creştinism. Etnologul Tudor Pamfile, care s-a ocupat şi el de mitul ielelor, a găsit o altă explicaţie. Ielele au fost cele trei fete ale lui Alexandru Machedon  pe nume Catrina, Zaina şi Marina care au băut din apa vie şi au devenit creaturi supranaturale.

Alte legende spun că, la origini, ielele ar fi fiicele Cosânzenei , zeiţa Lunii care a trăit o iubire incestuoasă cu Soarele. Cei doi au fost despărţiţi şi blestemaţi să nu se mai întâlnească niciodată, iar cele trei fiice au fost trimise pe pământ să despartă tinerii îndrăgostiţi.   Dimitrie Cantemir aminteşte şi el de iele în ” Descrierea Moldovei”, numind ielele  „nimfe ale aerului, îndragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”

Legendele despre iele, care diferă de la regiune la regiune, spun că făpturile apar în grupuri de trei, cinci sau şapte. Poveştile le înfăţişează pe zânele rele din mitologia românească ca fiind foarte frumoase, îmbrăcate în veşminte vaporoase sau pur şi simplu goale. În poveşti apar noaptea, pe câmpuri şi în păduri, departe de ochii lumii. Legendele mai spun că ielele încing hore nebune şi vesele pe care ochii muritorilor de rând nu trebuie să le vadă. În urma lor rămân semne ale unor cercuri de foc din iarbă arsă.

Locuri ale ielelor în fiecare regiune a ţării

Aproape în fiecare regiune a ţării există locuri despre care legendele spun că ar fi stăpânite de iele. Se spune că în Dâmboviţa, în zona numită ”La Omul Mort” ielele apar şi dansează în noaptea Sfântului Andrei.

Alt loc pus pe seama ielelor este Pădurea Drocaia din Olt. Se spune că aici, de-alungul anilor au fost semnate dispariţii ale unor copii. Legendele vorbesc despre faptul că ielele au adoptat un copil rămas fără părinţi pe care l-au făcut fratele lor. După moartea acestuia i-au dus dorul şi au căutat să-l înlocuiască cu micuţii care s-au rătăcit prin pădure. Aşa explică oamenii locului unele dispariţii misterioase din zonă.

Pe unele câmpuri din Arad , Alba sau Braşov au apărut în anii 90 urme ale unor cercuri din iarbă arsă şi semnele au fost puse pe seama apariţiei ielelor, evenimentele  alimentând poveştile din popor despre creaturile misterioase.
Surorile rele ale Sânzienelor

Despre iele se spune în tradiţie populară că ar fi surorile rele ale Sânzienelor, alte personaje supranaturale din  mitologia românească. Spre deosebire de Sânzienele sărbătorite pe 24 iunie, semn al renaşterii vieţii, zânele bune care coboară pe pământ şi dau rod naturii, ielele sunt zânele rele.

Legendele spun că ele sunt cele care îi pedepsesc pe cei care nu ţin sărbătoarea de Sânziene. Se mai spune că cei care dorm în noaptea de Sânziene sub cerul liber vor cădea sub puterea ielelor rele care îi vor schilodi sau îi vor lăsa muţi.

Se mai spune că ielele obişnuiesc să bea apă din  fântâni şi oricine va bea după ele, va rămâne strâmb. Din legenda ielelor vine superstiţia legată de acoperirea fântânilor, vaselor cu apă sau întoarcerea cănii de lângă fânână cu faţa în jos.

Superstiţii din bătrâni

Bărbaţii sunt cei care cad victime ielelor în mai toate legendele româneşti. Tocmai de aceea, de-alungul timpului,  au fost inventate fel şi fel de metode de ”apărare” împotriva creaturilor supranaturale.

Bărbaţii se apărau de iele purtând usturoi, busuioc sau pelin asupra lor. Se credea despre aceste plante că au puterea de a ţine la distanţă zânele rele. Despre leuşteanul pus la ferestre în ghiveci se spunea că are puterea de a alunga zânele rele. În folclorul românesc există şi o serie de descântece pentru vindecarea victimelor ielelor, mai toate făcute cu apă neîncepută de la izvor.

În ale zone ale ţării se crede că pentru a ţine departe ielele este suficient să faci cruce cu limba în cerul gurii.

loading...