CERNOBÎL – Întreaga poveste a dezastrului din URSS

732

Explozia reactorului 4 de la Centrala Nucleară de la Cernobîl, din Ucraina, din 26 aprilie 1986, se numără printre cele mai mari dezastre produse de om. Potrivit specialiştilor, efectele accidentului de la Cernobîl pot fi comparate cu cele produse în urma exploziei a 500 de bombe nucleare, de mărimea celor de la Hiroshima şi Nagasaki. Statisticile arată că peste 60 000 de oameni au murit ca urmare a radiaţiilor, iar mai mult de două milioane au avut şi mai au de suferit.

Centrala Atomoelectrică de la Cernobîl, situată într-o zonă împădurită, cu o densitate scăzută a populaţiei, la circa 130 km nord de Kiev şi aproximativ 20 km sud de frontiera cu Belarus, era compusă din patru reactoare nucleare de tip RBMK-1000, capabile de a produce 4 GW de putere electrică. Reactoarele 1 şi 2 au fost construite între anii 1970 şi 1977, în timp ce reactoarele 3 şi 4 au fost finalizate în 1983. Două reactoare RBMK se aflau în proces de construcţie la momentul accidentului.

Imagini pentru cernobil 2016

Testul de dinaintea catastrofei

Asemenea altor centrale electrice nucleare, proiectul sovietic avea un miez de reactor care conţinea tije de combustibil radioactiv de uraniu. În reactoarele de la Cernobîl au fost folosite ca moderator blocuri de grafit în interiorul cărora se aflau încastrate tije de control din bor. Căldura emanată de tijele de combustibil era înlăturată din miez de un agent de răcire (apa normală aflată sub mare presiune pompată în miez unde fierbea şi crea un jet de aburi extrem de fierbinte). După ce era separată, apa era pompată înapoi în miez, iar aburii treceau prin turbine producând energie electrică.

La 25 aprilie, înainte de a opri unitatea pentru un control de rutină, echipajul reactorului de la Cernobîl 4 a început pregătirile pentru un test ce avea scopul de a determina cât timp turbinele ar continua alimentarea cu energie în cazul unei pierderi a aportului de energie electrică. Acest test mai fusese efectuat în anul precedent, însă turbinele nu au asigurat puterea necesară. Ulterior, au fost făcute îmbunătăţiri, fapt ce a determinat efectuarea unor noi teste.

Pentru efectuarea testului, era necesară reducerea capacităţii reactorului la 30%, însă autorităţile sovietice din domeniul energetic nu au aprobat acest lucru. Prin urmare, reactorul a rămas setat la 50% din capacitatea sa, pentru o perioadă de alte 9 ore, timp în care computerele şi sistemele de siguranţă au fost închise. Pe 26 aprilie, echipa de la Cernobîl a primit aprobarea pentru a relua procedurile de reducere a capacităţii reactorului. În acel moment este posibil ca operatorul să fi comis prima greşeală:în loc să menţină nivelul la 50%, a uitat să reseteze un aparat, fapt ce a determinat o scădere vertiginioasa a nivelului de producere a energiei, ajungând până la 1%. Acest nivel era mult prea scăzut pentru derularea testului.

O altă greşeală care a condus la dezastru a fost aceea că, pentru a ridica nivelul de producţie a energiei la 7%, au fost îndepărtate simultan un număr prea mare de tije de control, care au fost apoi reintroduse în reactor tot simultan, procedură care a determinat o creştere atât de dramatică a nivelului energetic, încât reactorul a fost distrus. O eroare similară, dar cu consecinţe mult mai puţin grave, se produsese deja într-un reactor de acelaşi tip în Lituania, în anul 1983, însă aceste date nu au fost transmise şi personalului operaţional de la Cernobîl.

Explozia s-a produs în jurul orei 01:30, distrugând capsula de beton din jurul reactorului. Aerul a pătruns în interior interacţionând cu grafitul fierbinte şi radioactiv, în urma reacţiei obţinându-se CO gazos inflamabil care a provocat un incendiu în reactor. În total 8 tone de substanţe radioactive au fost aruncate din reactor şi împrăştiate în jurul zonei sau luate de vânt.

În primele zece ore de la producerea accidentului, a fost pompată apă în miezul reactorului pentru a stinge incendiul şi a opri eliberarea de materiale radioactive în atmosferă. Circa 200-300 de tone de apă au fost pompate pe oră în jumătatea intactă a reactorului în cadrul acestei disperate acţiuni. Încercarea nu a fost încununată de succes, existând riscul ca apa să inunde reactoarele 1 şi 2.

Următoarea încercare de stingere a flăcărilor a constat în aruncarea a circa 2 400 tone de plumb şi 1 800 tone de nisip, operaţiune demarată între 27 aprilie şi 5 mai cu ajutorul a peste 30 de elicoptere militare. Nici aceasta operatiune n-a fost eficace, din contra, a agravat situatia, caci caldura s-a intetit sub acele materiale, temperatura din reactor şi cantitatea de radatii crescând în mod dramatic. Ulterior, miezul a fost răcit cu azot, iar pe 6 mai s-a reuşit ca focul şi emisiile radioactive să fie ţinute sub control.

Urmările dezastrului

Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat de fapt. Oraşul Prypiat, construit special pentru muncitorii de la Cernobîl, a fost evacuat abia o zi mai târziu, pe 27 aprilie. Mai mult decat atat, abia  pe 23 mai 1986 au început pregătirile pentru a se distribui populaţiei iod pentru a preveni absorbirea iodului radioactiv-practic mult prea târziu, căci cea mai mare cantitate din acest element radioactiv fusese deja eliberată în primele zece zile.

Imagini pentru cernobil 2016

Toate persoanele implicate in acest accident (cei 600 de pompieri, precum si echipa de operare care a fost implicata in lupta cu focul) au fost sever iradiate. 134 dintre aceşti oameni au fost expuşi unor doze de radiaţii între 0, 7 şi 13 Sv, suferind de aşa-numitul Sindrom acut de radiaţii (ARS). Prin urmare, în decurs de numai câteva ore, aceşti oameni au fost expuşi unui volum de radiaţii de până la 13. 000 de ori mai mare decât 1 millisievert (doză maximă de radiaţii la care poate fi expusă populaţia care trăieşte în apropierea unei centrale nucleare).

31 de muncitori au murit la scurtă vreme după acest accident. Aproximativ 800 000 de oameni au fost implicaţi în operaţiunile de curăţare de la Cernobîl, până în anul 1989, sănătatea lor fiind sever afectată. Se pare că 300 000 dintre ei au fost expuşi unor doze de radiaţii de peste 0, 5 Sv.

Imagini pentru cernobil 2016

În urma estimărilor, s-a ajuns la concluzia că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cea de cesiu şi de iod şi 5% din restul elementelor radioactive din reactor au fost aruncate în atmosferă. Cea mai mare parte a contaminat zona învecinată centralei nucleare, în timp ce gazele cu densitate scăzută au fost purtate de vânt, iniţial, de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei, iar într-o măsură mai mică, în Scandinavia, Polonia, Cehoslovacia, Austria şi sudul Germaniei. În ultimele zile, direcţia vântului s-a schimbat, emisiile radioactive afectând mai ales ţările din sudul continentului:România, Grecia, Bulgaria şi Turcia. Totuşi, suprafaţa cu cel mai mare grad de risc de iradiere includea nordul Ucrainei, sudul şi estul Belarusului şi zona de vest, la graniţa dintre Rusia şi Belarus. La momentul exploziei, în această regiune de aproximativ 140. 000 km2 locuiau 7 milioane de persoane, dintre care 3 milioane erau copii.

Depunerile radioactive au afectat România mai ales în primeIe zile ale lunii mai, din cauza schimbării direcţiei vântului. În noaptea de 1 mai, staţiile care se ocupau cu măsurarea radioactivităţii au transmis că, în anumite zone ale ţării, s-au înregistrat valori depăşite ale radioactivităţii. Cel mai ridicat grad de poluare a fost atins în Iaşi, unde s-a ajuns la nivelul de alarmare. Totodată, radioactivitatea a crescut foarte mult şi în Suceava, Târgu-Mureş, Galaţi şi Tulcea.

Pentru a opri emisiile radioactive, zona activă a reactorului a fost acoperită cu un ”sarcofag” de beton, care opreşte radiaţiile. Oraşul Cernobîl, că şi Prypiat, au fost evacuate şi probabil nu vor mai fi locuite vreodată, întrucât nivelul de radiaţii va ajunge la cote normale în jurul anului 2525.

loading...